Al vietii fus asterne aievea!

Atunci cand nu erai Ea, Atunci era mai bine asa. Ma uit nu inteleg, Aud nu vad ma strigi, nu simt, Tu esti? Ce spui? Eu vreau! Ma minti...? Nu stiu, incerc. Cotrobai aievea si stiu ca nu vrei. Sau vrei? sau stii? Ce luna? unde bate? Cand doarme ma socoate... exist da eu sunt o lume-ntreaga de cosmar sunt si pentru mine Doamne am gresit si nu ma voi ierta nici cand. Am sa traiesc o viata ce stiu ca poate-ajunge intr-o lumina oare, ce nu ma poate invinge. Tu esti cea care ma invata, refuz sa stiu ca mai exista altcineva pe lume. Nu cred ca pot sa te ating vreodata insa mi-e teama sa exist. Un univers de genul de ma va inveli vreodata, va fi cu siguranta un mormant fara o oaza de speranta Fara sa sper nimic mai mult. Sa stiu ca ceea ce ingheata e sangele ce pentru tine-l plang. Sa sufar, sunt sortit aievea Si sa traiesc nu mai suport, Insa de voi razbi prin moarte Voi invia sa te sarut. Ciudat, hilar cuvinte intortocheate nu intelegi tu cititor, o inima nu are carte, ci iti citeste din cosor. Al vietii fus asterne aievea o alta fata spre apus sau rasarit in case ce pe la mine cam de mult s-au dus. Sa fi putut cunoaste un sentiment ce eu traiesc ai fi urlat in noapte: "O Doamne de ce oare mai traiesc". Si nu-mi purta pareri de rau, nu-ti fie mila caci asa imi trebe! De am gresit in viata, Eu am mai spus-o Doamne: Fa-ma Tu ca sa platesc. Si voi plati mereu cu suferinta mea de suflet caci esti departe Soare si nu vii ca sa ma-ncalzesti. Doar Luna imi devine frate, Cand imi incheaga un rau pe obrazul imbatranit de seacat, Din suflet de necaz. Sa-ti cer iertare vreau acuma, pentru aceste randuri, cititor, Tu esti cel mai frumos cadou, Un inger, vid nemuritor. Cand treci si plangi aceste randuri, Sa stii ca nu mai pot, Sunt mort atat de mult inseamna... Totul; un inceput! Dar cum sa mor???